Filiala Judeţeană SIBIU ,,General ILIE ȘTEFLEA”

TREI ZECI DE ANI ÎN ACEEAŞI INSTITUŢIE

Aproape  la fel  de  statură ca atunci demult când ne-am întâlnit  prima dată, soseşte la fix la întâlnirea solicitată pentru un interviu  gândit de ceva timp. Discuţia a decurs simplu, firesc, ca între doi veterani care se cunosc de mulţi, foarte mulţi ani:

Aşadar, domnule colonel (r.) Ştefan Vişan, iată-ne din  nou  faţă în faţă la un mănunchi de amintiri adunat de-a lungul multor, multor ani.

Mai precis treizeci, 1960-1990, neîntrerupţi petrecuţi toți în aceeaşi instituţie de învăţământ militar, actuala Academie a Forţelor Terestre ,,Nicolae Bălcescu,, din Sibiu, în postura de elev, comandant de pluton și de companie, dascăl în catedra de chimie și, în ultimii ani, instructor cultural.

Cum îi vedeţi acum aceşti ani, foarte mulţi la număr, prin prisma acelui căruia i-au trecut prin faţă sute, mii de tineri, băieţi şi fete, dornici să-şi însuşească o onorantă carieră militară și la care și ofițerul Ștefan Vișan a pus câte o picătură din viața lui?

Răspunsul ar putea avea multiple valenţe, dar îl voi simplifica mult spunându-vă că aceşti ani au fost nu doar de dăruire ci mai degrabă de o continuă  acumulare a unei valoroase experienţe de viaţă. Am oferit tinerilor, băieţi şi fete, abia trecuţi de vârsta majoratului, o parte din experienţa mea, dar am primit în schimb de la ei, optimismul, încrederea entuziasmul şi alte caracteristici, specifice vârstei lor.

De-a lungul atâtor ani aţi îndeplinit în cadrul instituţiei mai multe funcţii. Care din acestea v-au oferit cele mai mari satisfacţii?

Toate au pus câte ceva la temelia formării și afirmării mele, în funcțiile încredințate, precum și aceea de instructor cultural, deşi era altfel denumită. M-am întâlnit astfel cu variate nuanţe de talente ale elevilor veniţi la rândul lor din toate colţurile ţării. Ei, trecuţi destul de brusc de la o viaţă oarecum liniştită, comodă, până nu de mult, la una foarte activă, bărbătească, dură chiar, cu o multitudine de antrenamente şi forme de instruire, făcea ca participarea la o formaţie artistică să semene  mai degrabă cu o evadare într-o lume care se adresa  în esenţă spiritului, sensibilităţii, lor.

Da, îmi aduc aminte cu plăcere de cele mai multe spectacole: teatru, dansuri populare, moderne, corul mare, taraful de muzică populară şi altele, oferite elevilor dar şi cadrelor instituţiei, familiilor acestora şi, desigur, sibienilor, în cadrul diverselor manifestări culturale şi concursuri de acest gen. Erau de cea mai bună calitate şi recunoscute ca atare de cei avizați. La toate concursurile de cântece patriotice ostășești, desfășurate la nivelul armatei, participarea elevilor militari sibieni ai școlii ”Nicolae Bălcescu” au obținut cele mai performante succese și diplome, iar la concursurile cultural-artistice desfășurate în cadrul festivalului național ”Cîntarea României”, formațiile artistice ale Școlii Militare de Ofițeri Activi ”Nicolae Bălcescu” s-au clasat pe primele locuri la toate etapele acestei întreceri naționale.

Adevărat, iar acest fapt mi-a oferit multiple satisfacţii. Dar prin ele urmăream nu numai latura creativă, distractivă, de destindere a elevilor ci, mai degrabă, aceea educativă, de formare în acest interval de timp, a unui ofiţer cult, educat, sensibil, viitor instructor al tinerilor care îşi vor satisface stagiul militar. Astfel, mulţi dintre ei au devenit scriitori, regizori, artişti, ziarişti, comentatori sportivi, oameni de televiziune ş.a., de calitate.

Cu toate acestea, din câte îmi amintesc, nu v-aţi rupt însă niciodată de specialitatea de bază, ofiţer arma chimie.

Desigur. Am  predat ani la rând  elevilor  teme  de specialitate, iar când am fost mai tânăr am avut şi funcţia de comandant  companie elevi.

O întrebare mai personală, să-i spunem: v-aţi despărţit cu greu la trecerea în rezervă de instituţia în care aţi ”funcţionat” trei zeci de ani neîntrerupţi?

Da. M-am „rupt” destul de greu. Mult mai greu însă de contactul cu tinerii, elevii şi elevele, în mijlocul cărora îmi petreceam cea mai mare parte a activităţii. Îmi amintesc de zile când rămâneam la o anumită formaţie artistică până în miez târziu din noapte. Ei mi-au lipsit cel mai mult şi deşi am fost în mijlocul lor atâţia ani, la despărţire am rămas cu impresia că nu le-am oferit totul,şi că aş fi putut să le ofer mult mai mult.

Înţeleg unde bateţi Aţi devenit în următorii ani scriitor „militarul a cărui armă este condeiul” aşa cum aţi fost etichetat de către un ziarist sibian cu prilejul lansării primului  roman  „Legământul dragostei”

Aşa este, da. Considerând a mai avea multe de oferit am început să aştern pe hârtie, situaţii, pilde, întâmplări din viaţa reală, încadrându-le pe cele mai multe sub forma literară de roman.

Ştiu  că  aţi ajuns  la al șaisprezecelea care  a  văzut  lumina tiparului.

Da. Au urmat: Dincolo de nori, Panciu matei, Lebăda albă, Părul din Buduștău, Lambda, Glasul sângelui, Pribegii, Axi, Vulturul nu cade niciodată, Viața o …poveste, A doua viață, O clipă din eternitate, plus două piese de teatru, pe lângă alte publicaţii de mai mici dimensiuni apărute în revistele de specialitate din ţară şi străinătate.

Aţi atins şi subiecte cu caracter militar?

Sub nicio formă nu puteam să nu o fac. Da, am dedicat unul din ele întemeietorului trupelor de paraşutişti militari, Generalul Grigore Baştan, vieţii şi activităţii sale, intitulat „Vulturul nu cade niciodată” a cărei lansare  s-a făcut la Cercul Militar Naţional în prezenţa unui numeros şi avizat public şi s-a constituit într-un real succes de carte.

I-a urmat cel denumit „A doua viaţă” dedicat de data aceasta aviatorilor militari, situaţiilor dramatice  cu care aceştia sunt puși uneori să se confrunte,

Ați lansat ulterior un alt roman de mare succes intitulat „O clipă din eternitate” cu un subiect foarte, foarte actual și la fel de surprinzător.

Da. A fost o provocare cu mine însumi care cred că mi-a și reușit.

Mai ţineţi legătura cu tinerii, actualii studenţi ai academiei?

Desigur. Îmi face plăcere să revin în locul „anilor trecuţi”, contactul cu aceştia considerându-l în continuare drept o surse de energie.

De fapt, acest interviu a pornit de la întâlnirea noastră la biblioteca Academiei, căreia îi donase-ţi un set complet din cărţile apărute.

În speranţa ca un număr tot mai mare de studenţi să le citească, iar învăţămintele reieşite din  ele să le fie de folos în activităţile cotidiene.

Ca de obicei, la final întrebarea: ce planuri de viitor aveți?

Să reuşesc să mai ofer în continuare cărţi cititorilor, scrisul fiind o „boală” de care nu te vindeci niciodată.

În  numele  tuturor celor care iubesc literatura precum și al colegilor din Cenaclul Literar ”George Topârceanu” și al camarazilor din Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere filiala Sibiu ”General Ilie Șteflea”, dar și al celor care v-au fost elevi, vă felicit, țin să vă mulţumesc și să vă urez mult succes mai departe, în cea de „a doua viaţă” de scriitor.

A consemnat: col.(r.) V. Neghină